Îmi port pustiu prin noapte pasul meu

Pe drumul cu pietriş lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.

Solemn e cerul, minunat mereu!
Pământul doarme-n ceaţă azurie.
De ce mi-e sufletul atât de greu?
Aştept ceva? Păreri de rău să fie?

Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!
Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?
Vreau numai linişte şi libertate.
S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!
Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu
Să fie încă plin de vlagă vie
Şi să se-nalţe răsuflând mereu.

Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde
Un cântec de iubire lin şi clar
Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde,
Deasupra frunţii mele un stejar.

Intelegere

Las  gloata sa dispretuiasca
Ascunsa taina dintre noi,
Prejudecata omeneasca
S-arunce-n cale cu noroi.

`Naintea idiotilor lumii
Nu plec genunchii, nu cersesc;
La fel cu tine, gandul nu mi-i
Nici sa urasc, nici sa iubesc.

M-afund, far` sa le caut rostul,
In chefuri, nici voios, nici trist;
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

Si pretuim in viata toata
Doar oamenii. Atata tot!
Nu ne-om minti noi niciodata
Nici altii-a ne-nsela  nu pot.

In larma gloatei ne-ntalniram;
O zi ca orice alta zi.
Fara de bucurii iubiram,
Fara de tristeti ne-o desparti.