De ce stau frate, ''pastravii'' ascunsi ...

De ce stau frate pastravi ascunsi? De ce sunt noaptea apele cu stele? Si noi de ce ne nastem printre ursi Sau printre ale fiare si mai rele? De ce injura tata cateodata Nu stiu ce domn si nu stiu ce stapan Si fruntea lui dospeste suparata Numai furtuni deatatea saptamani. De ce la VIDRA soarele sub punti Pare un obraz umbrit de asteptare De ce le cresc romanilor pe frunti Ocoluri mari si semne de-ntrebare. Frate invatat sa taci! Noi tacem cand spunem ce ne doare. Ei, isi pun urechile la usi Si ne sapa vorbele-n spinare Noi, ne punem suferinta-n cui P-un tais nemarginit de coasa Si-asteptam sa mai vedem ce-o fi Din atata viscol ce-o sa iasa. VETO nu-i asa ca de sub roata HOREA A intrat direct in noi, Si d-aceea moti-l mai asteapta Cu pumnii stransi si tulnicele noi? HOREA e aici sub lampa Avem un Horea-n fiecare sat, Poti fi si tu un craisor de-al nostru Dar sa nu dai crezare la-mparat!

întotdeauna e loc....


Un profesor de filosofie stătea în fata clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de tenis. I-a întrebat pe studenti dacă borcanul este plin si acestia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile d...intre mingile de tenis. I-a întrebat din nou pe studenti dacă borcanul era plin, iar acestia au fost de acord că era.
Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stătea treaba, iar acestia au răspuns în cor "pliiin!".
Profesorul a scos de sub catedră două cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan, umplându-l de această dată definitiv. Studentii au râs. După ce hohotele s-au domolit, profesorul spus:
"Acum as dori să întelegeti că acest borcan reprezintă viata voastră.
Mingile de tenis reprezintă lucrurile importante pentru voi: familie, copii, sănătate, prieteni si pasiunile voastre. Dacă totul ar fi pierdut, în afară de acestea, viata voastră ar fi tot plină.
Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte. Dacă veti începe cu nisipul, nu veti mai avea unde să puneti mingile de tenis si pietricelele. La fel si în viată, dacă îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine. Acordă atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacă-te cu copiii, iesi cu sotia în oras la cină, joacă tenis, vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine stie ce dispozitiv. Ai, în primul rând, grijă de mingile de tenis, ele contează cu adevărat. Stabileste-ti prioritătile, restul e doar nisip."
Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea. Profesorul a zâmbit:
"Mă bucur că întrebi asta, ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viata ta, e loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten."


Discreţie

Nu vreau să ştii că te iubesc ;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele dispreţuiesc
Pe-un franc poet !

Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Şi niminui n-oi arăta
A mea comoară!

Căci te iubesc, deşi nu-ţi spun:
Nu! n-ai s-o afli niciodată ...
Şi arz de dorul tău nebun,
Mult adorată.

Dar tac, nu-ţi spun că te iubesc :
Ştiu bine că pe-un franc poet
Cochetele-l dispreţuiesc ...
Tac – sunt discret !

Ca sa fii rege

Ca sa fii rege peste animale, nu-i cine stie cat.
Trebuie doar sa fii mai puternic decat ele. Si-atat.

Ca sa fii rege peste pasari este putin mai greu. Dar frumos.
Trebuie sa zbori mereu mai inalt decat ele si niciodata mai jos.

Ca sa fii rege peste flori trebuie sa suporti la hotare maracinii
si spinii si mai ales, trebuie sa inmiresmezi catre lume mai mult decat crinii.

Ca sa fii rege peste instelare trebuie sa te asezi printre luceferi – calator spre Orion si,
reprivindu-te de jos, sa fii mai luminos decat oricare. Si fara truda.

Ca sa fii rege peste ape si vant trebuie sa inveti osanale ca ingerii
si sa le aduci pe pamint alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plangerii.

Ca sa fii rege peste oameni este mai greu decat toate altceva.
Trebuie sa traiesti si sa mori pentru ei, invatindu-i ce inseamna a iubi,
a ierta…
Dar, cel mai minunat, este sa poti fi rege peste tine insuti,
atunci cand alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plansul tau.

Si sa incheiem intelept si frumos. Si, mai ales, cum se cuvine.
Incoronarea ta o face Hristos cind mergi pe drumul dinspre rau spre bine.
In clipa aceea, Vesnicia te cumpaneste.

Daca vrei sa fii rege, alege binele!
Hei! Grabeste-te!

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...

Despre năravuri rele

Cu şchiopu-ntr-un loc şezi,
Te-nveţi să şchiopetezi.

Şi
Cineva cînd locuieşte
Cu măgarul cel trîndav,
Or păr din el să lipeşte,
Or că vreun alt narav.

Şi
Cu păcurarul cînd trăieşti
Trebuie să te mînjeşti.

Şi
Năravu-nrădăcinat
Nu poate fi vindecat.

Pentru că
Cine orce învaţă
Nu uită în viaţă.

Fiecare ştie că
Buba cap nu face
Pînă nu să coace.

Şi
Rana dacă să deschide,
Anevoie se închide.

Şi de multe ori
Din zgăibuliţa cea mică
Bubă mare să ardică.

Totdauna
Foc după foc, rău după rău.

Dar însă
Toate tot după neam merg,
La tulpina lor alerg.
Din rădăcina cea rea
Odrăsleşte smicea rea.

Mulţi zic:
Meserie are bună,
Însă ea nu schimbă firea,
Nici stîrpeşte nărăvirea.

Pentru că
Pomul lesne să-ndreptează,
De mic pîn’ să-ncovoiază.

Căci orce,
Cînd o dată să strîmbează,
Anevoie să-ndreptează.

Şi
Firile cînd să-ncurcă
Anevoie se descurcă.

De aceea
Dă-i, să nu se nărăvească,
Nu-l lăsa să se sfinţească.

Că,
Pămîntul pînă nu-l calcă,
Oale nu poate să-l facă.

Şi
Copilul nepedepsit
Rămîne neprocopsit.

Sting lumina, inchid usa...

imi trag gluga pe cap:
- sti... eu am plecat!
departe... departe de tine,
departe de noi.

Pasesc agale pe strada,
azi vreau sa dau lumii culoare,
am un gand bun
si un zambet pentru fiecare.

Ploi sclipitoare pe ceru-ntunecat
se nasc in asfintit,
sub a lunii palpaita lumina
ce binecuvantare mi-e cu adevarat
caci am primit darul de a-ti zambi.

Implinite-mi sunt visurile,
frant si haituit mi-e amarul,
caci pace-mi sunt gandurile
si binecuvatat am fost sa-ti pot zambi.

Feţele tăcerii

Fireşte, cineva trebuie să ridice mâna spre a fi văzut de ceilalti care cred că el, insă n-au curajul să strige . Oricând e momentul adevărului, al dreptaţii, al sinceritaţii şi mai mult ca oricând, e acum. Se poate şi trebuie să spunem deschis totul. Eu am spus puţin, dar e numai începutul. Mi-e lehamite de cei ce se văicăresc pe la colţuri, de înfrantii fără luptă, de bârfitori şi leneşi, de călduţi şi somnoroşi. Ştiu că se poate, sunt prea multi oameni de inimă, de bine, care trebuie să se intâlnească definitiv...


Hanny

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuinţă.

El îi oferă braţul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuinţă!

N-ascult de tinerii frumoşi,
Bărbaţii toţi sunt mincinoşi,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm uşor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce...”

El o priveşte drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny...

Cu dumneata să merg n-aş vrea,
Acasă fraţi şi mama mea
M-aştept’, sărmanii...”

El o priveşte amoros,
E luna Mai – şi ce frumos
Noaptea pe lună!

Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.

El este pictor şi sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.

Mulţi ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi şi fără foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat
Şi lauri mulţi l-au consacrat,
E-o bogăţie!

De-atunci, el se văzu peţit
De mulţi bogaţi, care-i promit
Să-i dea soţie

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, şi-a voiajat
Prin lumea largă.

Menajul lor, aşa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câţi o să-mi placă,

Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”...

Ea îl priveşte supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reţine.

Văzând că fostul ei amic
O preţuieşte la un plic
‘Napoi l-întinde:

„Ia-ţi înapoi bancnotele
Sunt o fetiţă domnule,
Ce nu se vinde!...”

Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,

La poarta lui el observa
O damă care-l aştepta,
Stând ruşinoasă:

„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despărţit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...

Şi dacă ţi-am ieşit în drum,
Să ştii că am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre ştiu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Şi-atâta doară.

Eu am venit ca să ţi-o spui
Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui
A doua oara!”

Privind spre dânsa ruşinat
El vina lui şi-a constatat
Şi-şi dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulţumit,
Şi de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O ştie bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost şi decorat,
Am luat chiar şi Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!...”

Deşi era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
„Mă iartă, Hanny!”

Înduioşată, ea i-a pus
Pe creştet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,

Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând şi fără foc,
Şi-aşa e bine!...”

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se ştie

Unde anume, când şi cum,
Sculptorul şi-a pierdut pe drum
A lui soţie.

Azi am să citesc doruri...

Îmi târăsc bocancii prăfuiţi,
zgomotos,
pe hol,
pe dale de beton,
la apelul din zori să nu mă treziţi,
azi nu vreau să fiu al trăirilor protagonist.

A fi, nu mă pot defini
şi nici măcar nu pot defini ceva a fi,
pentru că trăirea de ieri e o iluzie fără caracter.

Existenta mea e simpla,
cateodată marcată de absentă,
iar gandurile croşetate-mi sunt absurde.

Îmi amintesc de tine ca şi cum ai fi aici,
în mintea mea chipul tău e ilustrat în real,
dar nu ştiu ce mi-ai fost: o simpla damă ce mi-a călcat pragul
sau o neinspirata iluzie lipsită de caracter?
Totul pare a fi împotriva vointei mele,
eu te caut,
vreau a te găsi, dar nu te găsesc niciunde.
Unde mi-eşti tu zâmbet?
Azi am să citesc doruri
şi-am sa pictez cu măiestrie pe chipuri o mie de zămbete!

Te adun...


cu ură şi iubire;
te modelez, te schiţez, te reîntregesc,
ca apoi să te risipesc.

În privirea mea te-ai frânt,
eşti doar praf suflat de vânt.

Difuză pictură ţi-e chipul,
în ale mele palme îţi ţin chipul,
adormit,
pe care orbeşte ţi-l contemplu.

În lumina felinarului tu zâmbesti,
pe când eu, cu şoapte la ureche,
îţi stau de veghe,
pân` la răsărit.



Femeia

femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obiectu-ăla
o muiere de 30 de ani?

ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă, vrei slabă, căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste -
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea, nu ştiu cum,
o ruşinoasă, s-o faci cu lumina stinsă…”

doru şi dinu(Dumnezeu să-l ierte)
la dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhărelele de cuba libre: dom-le,
ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?
Ce drog e mai tare, ce poem te zgâlţâie mai rău?

“femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, vezi pe una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom-le, cum ar fi?
aşa se gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe,
aşa sunt şi fete care-ţi trag fermoarul
imediat cum ţi-au intrat pe uşă.

radu, la rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă, şi mai rece:
“24? tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
Mă săturasem de gagici, avusesem căcălău…”
Şi-apoi, jucându-se cu bricheta: “uite care-i treaba,
o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti,
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le…”

“femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai ales după-nsurătoare
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine…
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru
după cinci ani, când îi pui mâna pe fund
parcă pui pe al tău.”

dom`nichi, la berlin(eu şi traian
ascultându-l cu votcile-n faţă):
“asta e ca şi cu femeile: când vezi una pe stradă
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că tipa e adorabilă.
corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi la operele de artă.”
şi noi: “excelent,
excelent, dom`profesor!”

“femeile splendide şi femeile urâte
sunt ok.
fereşte-te-n schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou,
stă, nici urâtă şi nici frumoasă,
în staţia de tramvai.
ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.”

Axioma iubirii

În mine ai născut
cel mai de pret fior,
în el cu totul am crezut
revarsând al sentimentelor izvor.

O picatură de rouă
scursă-i pe trupul cel gol,
amintire ramasă nouă
ca umbra in adio lasată pe hol.

Al tău strigăt disperat
lui cupidon ofrandă-i aduce
cântul inimii de dor neincetat
al unui suflet novice.

In mine ce tu odată ai născut,
e al tău ego, un cânt jelit
ce pieirea de-un veac a cunoscut
doar pentru a-ţi ura iar: bune venit!

Dacă...

Dacă bolandă ţi-e inima ce-ţi bate in piept şi meschin ţi-e gândul ce de zor îl croşetezi, atunci mizerabilă ţi-e persoana in care azi te afişezi!
Daca persoana ţi-e impertinentă, inertă, absentă, incertă, iar trairea ti-e fara sentiment, atunci n-ai sa te bucuri de un zâmbet.
Eşti ce gandeşti!

Tu alegi ce si cum vrei sa fi, eu aleg sa fiu cu pe buze !!!

Un zambet pe un peron de gara.

Drumul e lung, pasul marunt, trupul mi-e frant, eu merg cu un gand, la tine trebuie sa ajung, un zambet sa aduc! Vreau sa-ti tapetez sufletul cu zambete, s-alug tristetea si sa picur ale trandafirilor petale albe cu sangele dragostei, asta e tot ce vreau. Trenuri multe au tot venit si tot atatea au plecat, trenuri vesele si triste in halte si orase m-au lasat, de pe trupuri broboane de roua am adunat, iar buzele uscate, despicate in doua am sarutat. Intre doua lumi paralele aflat am rupt visele in real si banal, am ridicat privirea spre inaltul cerului de nenumarate ori si-am deschis bratele sa-mi vi, pentru a trai doar un minut de glorie si a putea zambi. Pe peronul garii am descoperit ca iluzia mi-e defapt dorinta ce ma face sa lupt pentru un simplu zambet. Am nimicit tipatul de dor, ascultand rotile trenului ce scartaie pe sine. Si uite cum zeci de fiori acum tresar, fiori ai regasirii si uite cum rup din mine un zambet sa-l astern pe chipul tau. Iar tu nu intelegi nimic si pe peronul garii ma intrebi:
- De ce?
- Pentru ca... de asta avem nevoie sa zambim.
- Oamenii de ce zambesc?
- Daca nu au motiv, zambesc doar sa para fericiti.
- Si ei nu sunt fericiti?
- Nu... pentru ca au zambetul doar pe buze dar nu si in priviri.
- Atunci inseamna ca sunt tristi... dar de ce sunt tristi?
- Ca nu pot zambi.
- Sti... ma bucur ca tu zambesti!
- Pentru cine trebuie si are nevoie mereu am zambit, zambesc si voi zambi.
- Dar tie cine iti zambeste?
- Tu imi zambesti.
- Auzi... eu vreau mereu sa zambesti, dar cu toti dintii sa zambesti.
- Cu toti... chiar si cu molarul ala lipsa am sa zambesc.
- Promiti?
- Promit.

Cine moare?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...