iluzie


Cand luminile se sting,
de un inger te crezi pazit,
cazut in somn de noapte... profund,
parca cineva... ceva iti spune soptind.
Gandurile iti fac noptile prea lungi,
simti ca ai vrea undeva departe sa fugi,
dar de unde pleci, tot acolo ajungi.

Tic tac-ul ceasului, e inca amortit in ecou,
pe cand tu, inca mai visez la un erou,
iar a ta gingasie, parca-i trecuta,
pierduta, ca petala de catifea cazuta,
ce asteapta, ca printr-o minune sa fie gasita,
de cel ce are la viata sa o readuca,
de strainul, ce durerea-i frange, ce in palme o ridica.

Roua pe bujori, lacrimi pe obrajori,
de simple of-uri, tristeturi sau doruri,
atingerea-i usoara, atingerea-i profunda,
purtata de un suflu in lumea cruda.
La o ceasca de cafea te vad zambind,
e dimineatza draga mea... stiu dar eu nu sunt,
sa-ti dau acel mult ravnit sarut,
si-mi pare rau...

Imi pare rau... caci pentru tine raman sa fiu,
nimic mai mult decat o simpla iluzie.
Imi pare rau caci dorinta-ti stiu,
iar eu raman a fi acea neinteleasa iluzie,
si nu vreau sa fac ceva spre implinirea ei
cand tu ma bucuri cu a ta confuzie.
Din desarte vise n-ai sa poti trai,
strategic gandind mereu la ce va fi,
ai sa-ti iesi din schema, si lezati vom fi.

Mimoza ori muza ?




Pasind printre mimoze,
ce se cred a fi mari muze,
stau acum manjite,
de inchipuita matura feminitate.

Departe de realitate,
dau dovada de imaturitate,
decorul parca nu te mai cuprinde,
iar cuvintele-mi sunt mute si surde.

Incotro vrei tu sa mergi?
Incotro te indrepti?
La brat, intr-acolo vreau sa te-nsotesc!

Apele-ti sunt tulbure, te-am citit,
tu mi-ai vorbit, mi-ai zambit,
insa te-ai amagit si-amar imi zambesti,
caci in cele din urma, ai uitat cine esti.

Condamnat sa fiu, judecat... de tine,
chiar si de cel... de langa tine,
raman, ramai cu bine, ilustrata amintire,
cu al tau fals pe chip, falsa privire.

Cu bagare de seama, candva te-am ales,
nu esti, ce mi-ai dat de inteles...
si intr-un final, eu urma de pas,
impregnat in praf las.


risipit, gand ratacitor...





Al drumetului, ratacit duh,
asfintitu-i zambet, ascuns in vazduh,
gandurile, precum fluturii zboara,
iar privirea-i... adiere usoara,
cazuta spre al soarelui asfintit,
sa fie trezit, de-al soarelui rasarit,
a carui raza, sa-i mangaie tandru,
incruntatul chip aspru.

Ploapele-s greu lasate
si gandurile-s inselate,
dar dorinta-i inca vie
frageda in vant ca o papadie.
pe al lungului drum sihastru
curmata-i suferinta aspru,
in somnul ce-l cuprinde,
cu un zambet amarui, fara de cuvinte.

O lacrima, o floare,
un zambet de la soare,
o poteca deschisa in urcare,
in urma pasului, lasa fiecare.